Bobâlna, nr.3. 415100, Alesd - Bihor            +40 259-342.539             +40 259-342.589             primaria.alesdcjbihor.ro                       Orar: Luni-Vineri: 07:30-15:30 S-D:închis

Istoric

Dovezi ale existentei omului, din cele mai vechi timpuri, pe cursul superior al vaii Crisului Repede

Conditiile geografice favorabile si resursele naturale ale solului si subsolului zonei in care se afla asezat orasul Alesd au favorizat aparitia timpurie in istorie a vietii omenesti pe aceste meleaguri. Stau marturie in acest sens descoperirile de urme ale existentei omului inca din paleolitic, apoi din neolitic, precum si din epoca metalelor. Nu lipsesc nici descoperirile dacice din epoca fierului.

Se stie ca dacii din Bihor au folosit moneda proprie dacica inca din secolele III si II i.e.n , monede de tipul Dyrrhachium si Apollonia, si mai ales monede republicane. Descoperirile arheologice dovedesc pariciparea dacilor de pe intreg teritoriul actualului judet Bihor la istoria Daciei din vremea lui Burebista, a urmasilor sai si a lui Decebal.

Cucerirea Daciei de catre romani a determinat profunde schimbari si in viata locuitorilor de pe aceste meleaguri. Pe cursul superior al Crisului Repede, la 35 km est de Alesd, se afla cetatea romana Negreni, la circa 40-50 km tot la est de Alesd, castrul roman de la Bologa si la 12 km vest de Alesd castrul roman de la Tileagd. Se cunoaste rolul important avut de cetatile si castrele romane in romanizarea dacilor. Dacii liberi din Bihor, deci si din imprejurimile Alesdului, au avut stranse legaturi cu lumea romana, cu daco-romanii din Dacia Romana pe caile firesti, existente de veacuri. Stau marturie in acest sens tezaurele monetare, piesele de ceramica si uneltele descoperite la Pestera, Vadu Crisului si Tileagd. Este inceputul romanizarii populatiei locale, de formare a limbii si culturii romanesti, proces pe care nu-l vor putea nimici popoarele migratoare..

Prezenta neintrerupta in perioada urmatoare a comunitatilor umane, la inceput dacice, apoi daco-romane si spre sfarsitul mileniului 1 romanesti, este atestata pe valea Crisului Repede la Bologa, la Negreni, la Tileagd, la Vadu Crisului ( sec. 7-8 ), la Calateta ( sec. 7-9 ), la Suncuius ( sec. 9-10 ) si in multe alte localitati.

La impotrivirea populatiei romanesti fata de cucerirea voievodatului condus de Menumorut, fata de transformarea voievodatului in comitat in cadrul teritoriilor cucerite de regatul feudal maghiar, fata de intensificarea procesului de feudalizare, a participat si populatia din partile Alesdului.

Incepand cu secolul al IX-lea, pe langa urme arheologice apar si insemnari documentare. Primul document scris, in care se vorbeste despre realitatile de pe valea Crisului Repede,

este actul de danie prin care regele Ungariei Geza 1 daruieste in 1075, manastirii Gran din Slovacia, alaturi de Biharia, localitatea Chistag, care pana in zilele noastre a fost si este locuita de romani. In acest document, primul in care se vorbeste despre Bihor, se arata si cateva ocupatii ale locuitorilor, intre care cresterea animalelor si albinaritul.

In mod sigur ca in partile Alesdului, in acele timpuri, alaturi de Chistag au existat si alte localitati, dar despre existenta lor documentele vorbesc ceva mai tarziu, pe masura consolidarii statului si a institutiilor sale.

Bihorul este primul comitat organizat, in cadrul teritoriilor cucerite de statul feudal ungar. Organizarea lui este atestata in 1111. Stapanirea efectiva s-a realizat insa mult mai tarziu. La infiintarea sa in 1111, comitatul Bihor cuprindea partea centrala a vechiului voievodat condus de Menumorut. Al doilea document, din secolul al XII-lea, in care se vorbeste despre Bihor, este un act de danie din 1169 in care se vorbeste, intre altele, despre morile si pivele de pe Crisul Repede. Dupa cum infiintarea comitatului nu o putem concepe fara existenta locuitorilor, tot asa nu se poate vorbi despre pive si mori fara a exista oameni care sa locuiasca in asezarile stabile, sa cultive cereale si sa creasca animale.

In toata aceasta perioada, locuitorii autohtoni romani au continuat sa vietuiasca in cadrul obstilor satesti, iar feudalii care au primit danii aici aveau doar o putere nominala, fiind siliti sa accepte aceasta organizare.

Cateva din realitatile primei jumatati a secolului al 13-lea ne sunt prezentate de vestitul Registru de la Oradea care cuprinde 389 procese verbale despre judecatile cumplitei ordalii dintre anii 1208 si 1235, judecati care aveau loc langa biserica din dealul Oradiei. Intr-unul dintre procesele verbale din 1208, aflate in acest registru, se arata ca o femeie din satul Birtin a fost supusa probei fierului rosu pentru ca a fost acuzata de vrajitorie de catre un locuitor, tot din Birtin, numit Sicu. Tot acest vestit registru ne arata ca in 1214 s-a facut o reglementare de pamanturi intre intre doi sateni din Luncsoara si este amintit locuitorul Azarie din Tinaud cu ocazia altui proces. Pe langa atestarea acestor trei localitati ( Tinaud, Birtin si Luncsoara ), registrul ne informeaza despre existenta dogarilor in satele de pe valea Crisului Repede. Aceasta informatie ne arata ca locuitorii satelor din acele timpuri se ocupau si de cultivarea vitei de vie.

In secolul al 13-lea, procesul de consolidare a randuielilor feudale a fost intrerupt in 1241 de navalirea tatarilor. Populatia din imprejurimile Alesdului s-a retras in locuri ascunse si greu accesibile in timpul invaziei tataro-mongole. Dupa incetarea pericolului, oamenii au revenit in satele lor de dinainte de invazie. Sta marturie in aceasta problema si faptul ca pe langa satele deja atestate ( Chistag, Birtin, Luncsoara si Tinaud ), in anii imediat urmatori, din a doua jumatate a secolului al XIII-lea, documentele scrise vorbesc despre existenta altor localitati, ca Suncuius ( 1256 ), Tetchea ( 1256 ), Vadu Crisului ( 1256 ), Dobricionesti ( 1257 ) etc.

Fapte mai semnificative din istoria orasului Alesd:

Secolele XIV - XVI

Alesdul este o asezare intemeiata prin colonizare de primii stapani ai cetatii Piatra Soimului. Este sigur ca la inceput Alesdul se afla pe malul Crisului, in lunca inundabila a acestuia. In prima jumatate a secolului al XVIII-lea populatia s-a mutat pe terasa de pe malul drept al Crisului, in locul pe care il ocupa si in prezent. Mutarea s-a facut pentru a scapa de desele inundatii. De la inceputurile sale, Alesdul a apartinut de domeniul Cetatii Piatra Soimului. Prima atestare documentara dateaza din 1291, sub denumirea de Elusd. Cu acest prilej in registrele de dijme al Episcopiei romano-catolice de Oradea se arata ca preotul din Alesd platea 12 capeice in contul dijmei. Era o asezare de marime medie. In 1332 apare sub denumirea de Willa Elesd. Intre anii 1332-1333 preotul platea in contul dijmei 3 grosi, Alesdul intrand in categoria asezarilor mici.

In 1406 Alesdul apare in documente sub denumirea de Willa hungaricales Eleesd, in 1688 Elezd, in 1699 de Illesd si in secolul urmator sub denumirea de azi - Elesd (in romaneste Alesd).

Situatia politica a Transilvaniei in secolele al-XVI-lea si al XVII-lea a avut urmari si asupra Alesdului. Victoria reformei si nerecunoasterea bisericii romano-catolice ca Biserica oficiala in Transilvania a facut ca majoritatea locuitorilor asezarii sa treaca la reformati. Marile domenii ecleziastice ale Episcopiei romano-catolice si Capitlului latin de Oradea au trecut in stapanirea nobilimii laice prin donatiile principilor protestanti. O data cu alungarea turcilor si instaurarea regimului austriac se refac marile domenii ecleziastice ale Episcopiei romano-catolice, ale Capitlului latin de Oradea si ale fiscului.

La sfarsitul secolului al XVII-lea dijma ce o presta Alesdul se ridica la 40 cable de grau, 2 cable de orz mixt si 50 tine de vin. In 1712-1713 Alesdul apartinea de domeniul fiscului regal, cuprinzand 27 familii de iobagi. In 1719 existau 37 familii de iobagi in Alesd, fiind in posesia contelui George Banffi. La mijlocul secolului al XVIII-lea Alesdul facea din nou parte din domeniul fiscului si cuprindea 36 de familii de iobagisi 3 familii de jeleri. La conscrierea din 1779 facea parte tot din domenil fiscului. La aceasta data existau in Aesd 17 sesii intregi si este atestata existenta a 52 de familii de iobagi si a 57 familii de jelericu casa si a doua familii de jeleri fara casa. In a doua jumatate a secolului al XVIII-lea, in Alesd se realizeaza importante venituri din comert, mestesuguri, carciumarit, morarit si cazane de fiert tuica.

~ Localitatea Padurea Neagra este asezata in muntii Plopisului pe valea Bistrei, la 20 km nord de Alesd. A luat fiinta o data cu construirea, in prima jumatate a secolului al XIX-lea, a fabricii de sticla. In a doua jumatate a secolului fabrica era in proprietatea bancii de credit "Magyar Föld" din Budapesta. Despre fabrica de sticla din Padurea Neagra se spune ca este asezata in mijlocul unei paduri seculare, pe valea Bistrei, unde se afla mult "cvart", materie prima necesara producerii sticlei. Pana la infiintarea raioanelor si desfiintarea plasilor a apartinut de plasa Marghita.

~ Localitatea Tinaud este una din asezarile cu atestare documentara scrisa dintre cele mai vechi de pe valea Crisului Repede. In 1214 este amintita in Registrul de la Oradea cu ocazia unui proces care-l privea pe locuitorul Azarie din acest sat. in 1219 apare in documente sub denumirea de Villa Tinod, iar in 1406 sub numele de Thynod ca localitate locuita de romani. In 1406 facea parte alaturi de Alesd si Pestis, din domeniul cetatii Piatra Soimului. In 1552 avea 3 porti ale familiei Dragffi. In 1599 Tinaudul avea 7 case ale lui Stefan Bocskai, stapanul de atunci al domeniului Piatra Soimului. In 1614 Tinaudul facea parte din domeniul amintit, fiind proprietatea lui Mihai Imreffi si a sotiei Elisabeta Zolyomi de Albis. In 1623 asezarea era stapanita de Gavris Movila. Asezarea are rol important in timpul prezentei pe aceste meleaguri a domnitorilor romani Constantin Serban si Gheorghe Stefan (1658-1660), care construiesc aici o biserica cu ziduri de piatra, semn ca avea un rol important in cadrul domeniului cetatii Piatra Soimului. Primul slujitor al acestei biserici a fost preotul Popa Patru, care a facut parte din suita ce i-a insotit pe acesti doi domnitori. Acest preot carturar, care a copiat multa carte romaneasca pentru uzul bisericilor din zona, va fi si protopopul scaunului romanesc din partile Alesdului.

 

Secolele XVII-XVIII

Din punct de vedere cultural , secolele al XVII-lea si al XVIII-lea marcheaza pentru Tinaud, Pestis si pentru celelalte asezari din jur o epoca de trecere de la umanism la iluminism. Cartea tiparita si cea copiata de copisti carturari, de preoti, dieci si dascali circula peste tot in sate. Este in crestere numarul cititorilor. In munca lor plina de daruire, copistii carturari nu se rezuma doar la simpla transcriere a textelor. Prin tot ceea ce au facut si intreprins, ei au devenit dascali ai primelor scoli romanesti, scoli fara local propriu, fara programa si fara plan de invatamant, prin care cei interesati au fost initiati in tainele scrierii si cititului. De acum, limba romana va fi nu numai o limba vorbita ci si o limba scrisa si citita.

Revenind la evenimentele din cea de-a doua jumatate a secolului al XVII-ea, mentionam ca in 1660, Constantin Serban si Gheorghe Stefan parasesc domeniul in urma cucerii de catre turici a cetatii Oradiei, a infiintarii Pasalacului turcesc de Oradea si a Sangeacului de Alesd numit si de Piatra Soimului. Alaturi de Alesd si Pestis asezarea Tinaud va face parte si ea din Sangeacul de Alesd.

Dupa alungarea turcilor din Bihor, in conscrierea din 1692 se arata ca in Tinaud nu exista nici un locuitor, asezarea fiind "pustie din vremuri imemoriabile". Ca nu poate fi vorba de pustietate ne-o dovedeste faptul ca in 1694 Tinaudul impreuna cu Pestisul rascumpara 54 iezi cu 3 florini si 24 dinari, dup acum se arata in Registrul de dijme pentru acest an.

In 1712-1713 Tinaudul apartine fiscului regal si cuprinde 11 familii de iobagi. In 1719 existau 15 familii de iobagi, Tinaudul fiind in posesia contelui George Banffi. La mijlocul secolului facea parte din nou din domeniul fiscului si cuprindea 17 familii de iobagi si 3 frati si fii peste 16 ani. In 1779 facea parte din Domeniul Cameral Alesd. La aceasta data existau in Tinaud 6,75 sesii, fiind atestata existenta a 36 familii de iobagi, 33 familii de jeleri cu casa si a unei familii de jeler fara casa.

~ Pestisul apare pentru prima data in documente in 1302 sub denumirea de Pestus. In 1406 este pomenit in documente ca Possesio Walachis Barathpestese si Possesio Walakalis Kelemenkenezpestese, dar si Alsopestes (Pestisul de Jos) si Felsöpestes (Pestisul de Sus). Tot in 1406 apare si asezarea Possesio Walachalis Solyomtew (Piatra Soimului). Pestisul de Jos pare sa fi fost pe Valea Morii, Pestisul de Sus pe Valea Pestisului (spre actualul km 6), iar Piatra Soimului pe Valea Soimului, in jurul si apropierea cetatii. In 1552 Pestisul de Jos avea 2 porti, Pestisul de Sus 3 porti si Piatra Soimului 3 porti, toate ale familiei Dragffi. In 1599 toate impreuna aveau 12 case, proprietatea lui Stefan Bocskai. In 1614 toate cele trei asezari roite din fostul Pestus erau proprietatea lui Mihai imreffi si a sotiei sale Elisabeta Zolyomi de Albis. Spre sfarsitul secolului al XVII-lea asezarile roite din fostul Pestus se vor contopi intr-o singura asezare numita Pestisul de Piatra Soimului (Solyomköpestes).

Intre 1660 si 1692 si Pestisul face parte din Sangeacul de Alesd. La conscrierea comitatului, intocmita la scurt timp dupa capitularea garnizoanei otomane din cetatatea Oradiei, cand inca locuitorii se aflau in locuri ascunse de teama reinceperii ostilitatilor, Pestisul figureaza in conscriere intre asezarile "pustii din vremuri imemorabile". Ca Pestisul nu era "pustiu din vremuri imemorabile" ne-o dovedeste faptul ca impreuna cu Tinaudul rascumpara din nou dijma de 37 de iezi cu 3 florini si 24 dinari. Tot in acest an Pestisul se afla, dupa cum se arata in registrul de dijma, intre localitatile care nu au cereale ( sine frugibus ). In 1695 este trecut in registrul de dijma impreuna cu Cuiesdul. In 1696, Pestisul este trecut in registrul de dijma cu 11 familii de iobagi si cu sase familii de locuitori fara cereale care platesc bani crestinatatii. In 1699 este trecut in registrul de dijma impreuna cu Luncsoara, achitand impreuna 35,5 cable de grau, 1,75 cable de orz mixt, 16 miei, 3 iezi si rascumparand un miel, 13 iezi si stupii. Toate acestea ne dovedesc ca in 1692 Pestisul nu putea fi "pustiu", adica fara locuitori.

Pestisul apartinea in 1713 Fiscului Regal si cuprindea 25 de familii de iobagi, in 1719 apartine lui lui George Banffi si avea 25 de familii de iobagi cu 8 frati si fii peste 16 ani, iar la mijlocul secolului avea 8,25 sesii, 26 familii de iobagi si 8 frati si fii peste 16 ani. A apartinut tot de domeniul cameral al fiscului..

La conscrierea Domeniului Cameral Alesd din 1779 se specifica faptul ca Pestisul are 8 sesii intregi si 1/4, 47 familii de iobagi, 71 jeleri cu casa si un lejer fara casa. In acea perioada in Pestis existau o carciuma domeniala, pamant alodial neproductiv, vie alodiala, cazan de fiert tuica si patru mori.

~ In raza acestei asezari, in partea de vest, in muntii Plopisul pe Valea Soimului, aproape de hotarul cu Lugasul de Sus, s-a construit in a doua jumatate a secolului al XIII-lea cetatea Piatra Soimului , numita impropriu de unii Cetatea Sinteu.

Cetatea a fost construita in timpul regilor arpadieni, pe un pinten de calcar, care domina zona din jur, asigurand conditii bune de vizibilitate, spre vest pana spre Brusturi si Tileagd, spre est pana spre Suncuius si Negreni.

Povarnisurile prapastioase ofereau conditii favorabile aparatorilor, cetatea fiind accesibila numai dinspre est, unde constructorii au inzestrat-o cu un larg si adanc sant de aparare. Planul fortificatiei este aproximativ dreptunghiular cu dezvoltarea longitudinala pe axa est-vest. In construirea cetatii s-au folosit blocuri uriase de stanca ce au fost inglobate in masa de zidarie. In centrul monumentului se remarca turnul rectangular, acum intr-o stare avansata de degradare. Spre est, la circa 300 metri de ruinele cetatii, se afla masivul turn pe plan dreptunghiular. Pozitia izolata a acestui turn, pe un varf de stanca aproape inaccesibil, il transforma intr-un loc sigur de refugiu.

Prima atestare documentara dateaza din anul 1306, cu ocazia unei pricini care a fost lamurita in fata Capitlului latin din Oradea. Cu acest prilej sunt pomeniti magistrul Zudus - castelan de Adrian si "magistro Paulo frate Bud - castellano de Solumkew". Magistrul Paul facea parte din familia nobiliara Geregye, inrudita cu voievodul Transilvaniei si care era originara din vestul Ungariei.

Dintre stapanii domeniului si cetatii amintim familiile Geregye, Borsa, Kaplay, Banffi etc. Din prima jumatate a secolului al XVII-lea ii amintim pe Gavrilas Movila si Constantin Serban, fosti domnitori ai Tarii Romanesti, si pe Gheorghe Stefan, fost domnitor al Moldovei.

In timpul existentei Pasalacului de la Oradea ( 1660-1692 ), cetatea a fost resedinta de sangeac. Cetatea a fost daramata in 1711 din ordinul autoritatilor habsburgice. Ce a mai ramas din cetate se afla intr-o stare jalnica. Trecerea anilor si nepasarea oamenilor si-au spus cuvantul.

Supunera treptata a satelor din Bihor, inclusiv a celor de pe calea Crisului Repede, se incheie in 1660, o data cu cucerirea cetatii Oradiei de catre otomani. In timpul stapanirii otomane, intre 1660 si 1692, oamenii aveau obligatii atat fata de turci, cat si fata de Principatul Transilvaniei, nobili si cetatile de margine. Ele erau asemanatoare cu cele din prima jumatate secolului al XVII-lea.

Pe langa haraciul catre sultan s-a introdus in locul summei, dijma catre stapanul spahiu . Ea se dadea din toate produsele insamantate. Dijma din vin era luata in bani, deoarece, dupa cum se stie, Coranul interzicea consumarea vinului. Se dadeau apoi bani de biserica sau de moschee, de fum, de lemne, de grinzi, de fan, de abrac, de palanca, de scandura, de posta, de pasari, de unt si miere, bani de tabara etc. O dare speciala era cea a silistrei , fiecare unitate importanta fiind obligata a da 5 ocale convertibile in bani la pretul de doi taleri sau 150 polturi. Obligatiile populatiei erau esalonate in doua rate anuale, de Sfantul Gheorghe ( 24 aprilie ) si de sfantul Mihai ( in 28 septembrie, dupa calendarul catolic ).

Obligatia in munca era destul de grea. Neexistand o reglementare scrisa in aceasta privinta, ori de cate ori turcii aveau nevoie de efectuarea unor lucrari strangeau oamenii la munca pe timp nelimitat.

In afara darilor de poarta, prezentate mai sus, existau dari globale care reveneau intregului sat: vaca de lapte ( 25-30 de florini ), preschimbarea in bani a obligatiilor in munca ale satului ( 100-150 de florini ), penalizarile pentru intarziere in plata darilor ( 60-80 de florini ), pentru omucidere in raza satului ( 80-90 de florini ) etc.

Locuitorii din Alesd, ca de altfel si cei din asezarile din imprejurimi, aveau obligatii si fata de Principatul Transilvaniei. Cu incuviintarea tacita a autoritatilor turcesti, ei dadeau dari nobililor, efectuau carausii si zile de munca in favoarea cetatilor de margine etc. Din documentele timpului transpare ca turcii nu acceptau aceasta situatie doar atunci cand oamenii nu se achitau de obligatiile pe care le aveau fata de ei.

Intr-un document din 1664 se arata ca "satele de pe malurile Crisului Repede, toate satele din Ocolul Borodului cu bunurile de la Alesd ., sunt supuse la Bologa", aceasta, desigur, din punct de vedere al obligatiilor fata de Principat. Tot in 1664 turcii il avertizeaza pe principele Apafi "sa lase in pace satele din Partiu, supuse Oradiei, sa nu le sileasca la nici un impozit".

In 1667, Dieta Transilvaniei hotaraste obligatiile fata de Principat ale locuitorilor din partile supuse Pasalacului de Oradea. Astfel, fiecare poarta era datoare a da 16 florini pentru Principat, adica jumatate din obligatiile unei porti din partile nesupuse Pasalacului de Oradea. In afara de obligatiile banesti, populatia dadea a zecea parte din produse ( dijma ). Dijmuitorii mai pretindeau in afara de dijma, pentru fiecare poarta 5 merte de grau, din care jumatate in bani, fiecare merta fiind echivalenta cu 50 de bani, indiferent de pretul graului pe piata.

In 1681, la Somcuta Mare dieta hotaraste ca dijma din partile bihorene sa fie luata in intregime de catre turci. Se impune o precizare. O buna parte a micii nobilimi a ramas in satele ce le aveau, incercand sa se inteleaga cu stapanii turci asupra impartirii veniturilor. Acolo unde nobilii nu stateau in satele ce le stapaneau se practica arendarea pamantului in schimbul nonei .

Ca o concluziei, putem arata ca daca facem o comparatie intre obligatiile fata de Principat, fata de nobili si fata de cetatile de margine, pe de o parte, si cele datorate turcilor, pe de alta parte, putem spune, fara sa gresim, ca ele au fost cel putin la felde grele.

Alesdul, si o data cu el toate localitatile din zona, au iesit de sub stapanirea otomana in 1692, o data cu infrangerea turcilor de catre imperiali si desfiintarea Pasalacului de Oradea. Stapanirea otomana a fost inlocuita cu cea habsburgica, mai perfectionata, mai sistematica.

Cu toate necazurile pricinuite de navalirea popoarelor migratoare ( ca in 1241-1242 ), de razboaie ( cum au fost cele din 1657-1660 soldate cu instalarea ocupatiei otomane in Bihor si cele din 1687-1692 soldate cu alungarea turcilor din Bihor ), de ocupatia otomana ( 1660-1692 ) de rascoale ( cum a fost cea antihabsburgica dintre anii 1703-1711 ), de epidemii ( cea din 1718 ), de repetatele inundatii ( ca cea catastrofala din 1730 ), de foamete ( ca cea din 1733-1734 ), de invazii de lacuste ( ca cea din 1744 ) etc., cu influente negative din punct de vedere demografic, viata a continuat, a invins moartea, populatia s-a mentinut, a progresat, a inregistrat cresteri semnificative.

Factorul care a contribuit la cresterea numarului locuitorilor l-a constituit elementul autohton, populatia romaneasca si maghiara de dinainte de ocupatia turceasca, de asa zisa "pustiire turceasca", si nu colonizarile de etnici romani de la inceputul secolului al XVIII-lea, cum tendentious, mai bine zis, gresit sustin unii istorici straini.

In secolul al XVIII-lea principala ocupatie a locuitorilor din Alesd, Pestis si Tinaud era agricultura , adica cultivarea cerealelor, viticulture, pomicultura si cresterea animalelor. In 1746, se arata in documente, s-a generalizat cultivarea porumbului si a florii soarelui. Din 1778 se mentioneaza cultivarea cartofului. Productivitatea era destul de scazuta, mai ales pe parcelele situate pe dealuri si printre paduri.

Se realizeaza importante venituri din mestesuguri , mai ales la Alesd si Pestis. Erau vestiti in asezarile din imprejurimi blanarii, cojocarii, rotarii si fierarii din aceste localitati.

In timpul despotismului luminat al Mariei Tereza si al fiului sau Iosif al II-lea, dupa cum stim, apar si se dezvolta noi legaturi economice bazate pe schimbul de marfuri. Nobilimea, desi reticenta la schimbare, intra in circuitul nou al economiei si are nevoie de cati mai multi bani. Ca sa-i poata obtine, ea pune accentul pe folosirea intensiva a muncii iobagilor si pe cresterea sarcinilor feudale.

In anii de la mijlocul secolului al XVIII-lea, in Alesd si in celelalte localitati care intra in prezent in componenta orasului, pe langa plata censului , la care erau obligati toti iobagii si jelerii cu casa, acestia mai trebuiau sa faca fata si altor obligatii in bani . Trebuiai sa plateasca banii crestinatatii, banii secerisului, banii focului, taxele pentru intretinerea paznicilor si dijmuitorilor, taxe de gazduire, taxe de chezasie, gloabele si amenzile, trebuiau sa acopere cheltuielile stapanului pe care le facea acesta cu ocazia participarii la lucrarile dietei si altele.In timp ce statul, pe de o parte, si nobilii pe de alta parte, aveau nevoie de tot mai multi bani, contribuabilii devin tot mai saraci, tot mai multi ajungand in stare de insolvabilitate.

Obligatiile in munca apasau tot mai greu pe umerii iobagilor si jelerilor. In urma efectuarii robotei, a taierii si transportului stanjenului de lemne, a carausiei lungi, a participarii la gunoirea pamantului arabil si a altor munci, taranului ii ramaneau prea putine zile ca sa poata munci pentru sine si familia sa.

Obligatiile in natura , la randul lor ii sufocau pe bietii tarani. Pe langa nona care se percepea din tot ce producea pamantul, inclusiv din vin, din in si din canepa, la care se adauga nona din miei, iezi si stupi, taranii erau obligati la daturile anuale din pui, cocosi, oua, unt, vitei, la daturile pentru bucataria stapanului, la dijma din pene de gasca, la datul rafiei pentru legarea vitei de vie etc. Dupa achitarea obligatiilor in natura, oamenilor le ramanea prea putin pentru acoperirea nevoilor de consum si pentru valorificarea produselor pe piata in schimbul banilor, pentru a-si putea achita obligatiile in bani, amenzile si gloabele, a echivalentei in bani a unor obligatii in munca pe care nu le-au putut efectua si a echivalentei in bani a unor obligatii in natura pe care nu le-au putut preda etc.

Sporirea de la un an la altul a sarcinilor iobagesti a dus la nemultumiri si framantari in randul oamenilor. Nemultumirile si framantarile au atins cote alarmante, si pentru a nu se ajunge la violente pe valea Crisului Repede, s-a adus un escadron de cavalerie de la Casovia. De asemenea, se incearca sa se treaca la aplicarea politicii reformiste inceputa de Maria Tereza. Insa, impotrivirea nobilimii fata de transpunerea in practica a acestei politici a fost deosebit de puternica si in comitatul Bihor.

In complexul de masuri initiat de Viena, un loc important l-a ocupat problema raporturilor feudale. Concretizate in ordonantele si hotararile dietei din prima jumatate a secolului al XVIII-lea ( mai ales din anii 1748-1749 ), reglemantarile s-au soldat fara prea mare efect.

In a doua jumatate a secolului, insa, problema ia proportii considerabile. In acest sens mentionam doar rezolutia regala din aprilie 1759, patenta imperiala din iunie 1766, ordonanta imperiala din decembrie 1766 si instructiunile regale din 1770, Urbarii din aprilie 1752, din august 1756, din aprilie 1759 si din anul 1772, intocmite in Bihor avand la baza dispozitiile imperiale mentionate mai sus.

Credem ca prezinta interes pentru asezarile la care ne referim cunoasterea mai indeaproape a realitatilor de la sfarsitul secolului al XVIII-lea prin prezentarea problematicii reglementarilor urbariale din 1772.

Prin reglementarea urbariala din 1772 sesia iobageasca a fost fixata diferentiat, in 4 clase, in raport de calitatea solului, variind de la 26 iugare ( clasa I ), pana la 32 iugare ( clasa a-IV-a ). Pentru o sesie intreaga s-a stabilit un iugar de intravilan ( indiferent de clasa ) si fanat de 8-12 cosasi ( in functie de a doua coasa ). Subdiviziunile sesiei au fost stabilite in functie de marimea sesiei intregi, cea mai mica subdiviziune putand fi o optime. Iobagii care au avut o suprafata de pamant mai mica de o optime au fost trecuti in randul jelerilor cu casa. Cu referire la zona aratam ca iobagii cu sesie intreaga au fost putini. Era insa destul de mare numarul celor trecuti in randul jelerilor cu casa.

S-au stabilit si obligatiile in munca si in natura ale iobagilor. Robota a fost stabilita la o zi intreaga pe saptamana cu animalele si la doua zile pe saptamana cu palmele pentru o sesie intreaga. S-a mai stabilit ca durata zilei de munca sa fie de la rasaritul pana la apusul soarelui. S-a mai prevazut ca cel putin ¼ din robota sa fie efectuata in lunile de iarna. Pentru jelerii cu casa s-au stabilit 18 zile de robota cu palmele pe an, iar pentru cei fara casa 12 zile pe an.

Carausia lunga era o alta obligatie a taranilor. Fiecare iobag cu sesie intreaga era obligat la o zi pe an de carausie. In fiecare sat numarul zilelor de carausie era egal cu numarul sesiilor intregi in care se putea imparti suprafata agricola a localitatii, rezultat din adunarea sesiilor intregi aflate in folosinta iobagilor si a tuturor subdiviziunilor de sesie detinute de iobagi.

Alta obligatie era aceea a tainului si transportului stanjenului de lemne . Iobagii cu sesie intreaga erau obligati sa transporte anual un stanjen de lemne la locul stabilit de stapan. Cei care nu aveau animale de tractiune, cate doi taiau un stanjen de lemne. Aceste obligatii puteau fi transformate in alte munci, care se efectuau numai in timpul iernii, dupa cum urmeaza: pentru transportul unui stanjen de lemne, o zi robota cu animalele, iar pentru taiatul stanjenului, o zi de robota cu palmele.

Prin reglementarile urbariale din 1772 s-a interzis folosirea iobagilor la alte munci. Stapanul era obligat sa plateasca muncile iobagilor prestate in plus.

Pe scurt despre obligatiile in natura. Daturile au fost fixate in raport cu marimea sesiei. Pentru o sesie intreaga se dadeau annual: 2 pui, 2 cocosi, 12 oua si o masura de unt. Apoi 30 de iobagi in sesie intreaga dadeau un vitel sau il rascumparau cu 1 fl. Si 30 cr. Iobagii mai erau obligati sa dea daturi pentru bucataria stapanului cu ocazia casatoriei lui, dar nu si a copiilor acestuia. De obicei se practica rascumpararea in bani a daturilor.

In continuare, se percepea nona din tot ce producea pamantul, inclusive din vin. A ramas in uz si nona din miei, iezi si stupi. S-a generalizat si nona din in si canepa. La prestarea nonei erau obligati toti supusii, adica nu numai iobagii, ci si jelerii care aveau semanaturi si animale mici. Noile reglemantari prevedeau ca perceperea nonei sa se faca in continuare, in natura sau prin rascumparare in bani sau in zilele de robota cu animale. Reglementarea urbariala din 1772 stabilea ca rascumpararea canepii si inului sa se faca prin darea de saci de fuior sau prin fire de tort. Ea mai prevedea cu privire la vii, ca acolo unde era in uz vama dealurilor ( ius montanum ) aceasta sa ramana in continuare.

Principala obligatie in bani a supusilor a ramas in continuare censul . Acesta a fost stabilit la un florin anual pentru fiecare intravilan pentru toti iobagii indiferent de marimea sesiei si pentru toti jelerii cu casa. Perceperea lui se facea in doua rate, primavera, de sarbatoarea Sfantului Gheorghe, si toamna la sarbatoarea Sfantului Mihai. Iobagii mai participau la rascumpararea stapanului din prizonierat si la acoperirea cheltuielilor stapanului legate de participarea la lucrarile dietei. Banii crestinatatii erau o alta obligatie prevazuta si de noile reglementari din 1772. Acesti bani ii plateau acei tarani care nu aveau semanaturi de dijmuit. Reglementarile din 1772 au anulat obligatiile banilor secerisului si a banilor focului care au fost in uz pana la acea data. Noile reglementari s-au extins in mai mica masura asupra monopolurilor feudale. In continuare raman drepturi ale stapanului de pamant carciumaritul, vanatoarea, macelaritul, ghindaritul, pescuitul si vamuitul. Cu privire la carciumarit, aratam ca bauturile stapanului se vindeau pe tot parcursul anului. In satele cu dealuri plantate cu vii, li se permitea iobagilor sa-si vanda bauturile proprii intre Sfantul Mihai si Sfantul Gheorghe, iar in satele fara dealuri iobagii beneficiau de acest drept numai intre Sfantul Mihai si Craciun. Dreptul de a se tine cazane de fiert tuica, mori si ateliere mestesugaresti era numai al stapanilor. Supusilor li se permitea practicarea unor asemenea activitati numai cu aprobarea stapanului, in urma achitarii unor taxe. Iobagii erau obligatii sa participe 3 zile pe an la vanatorile organizate de stapan. Vanatoarea era interzisa categoric pentru iobagi. In reglementarile din 1772 se mai arata si in ce conditii pot beneficia supusii de lemne de foc si de constructii, in ce conditii pot tine porcii la ghindarit in padurea stapanului etc. Unele obligatii sau practici in vigoare pana in 1772 sunt interzise, ca de exemplu dijma din pene de gasca, darea rafiei pentru legat via, gunoierea pamantului alodial, taxele pentru intretinerea paznicilor si a dijmuitorilor, taxa de gazduire si taxa de chezasie. Din reglementarile urbarilale nu au lipsit nici precizarile in legatura cu organele administrative satesti si cu actul justitiar. La baza lor au stat atat obiceiurile locale, cat si legile scrise.

Secolele XIX - XX

Daca pana in secolul al XVII-lea inclusiv in fruntea obstilor satesti se aflau cnezi si voievozi locali, noile reglementari stabilesc ca fruntasii satelor sunt juzii, juratii si notarii.

S-a stabilit ca judele ( judex ) sa fie ales de comunitate din randul a trei persoane propuse de stapanul de pamant. Judele era ajutat in exercitarea atributiilor de judele mic ( judex minor ) , de notar, preceptor si jurati . Notarul si juratii erau alesi de comunitate. Notarul, perceptorul si ceilalti slujbasi erau platiti din bugetul comunitatii. Bugetul era intocmit de notarul satului.

Din a doua jumatate a secolului al XVIII-lea, institutiile satesti sunt tot mai mult subordonate organelor administrative ale puterii de stat. Pana in 1781 juzii si notarii depuneau juramant in fata preotului local. Incepand cu acest an ei depun juramant in fata magistrului comitatului.

Cu privire la reglementarile privind tratamentul juridic al supusilor aratam ca se restrange dreptul judelui si al juratilor de a judeca asupra satenilor. In reglementari se precizeaza cand supusii puteau fi pedepsiti fara judecata si cand cu judecata, ce pedepse li se pot aplica etc. Au fost limitate pedepsele corporale si amenzile, punandu-se accent pe pedepsele in munca. In timpul despotismului luminat li s-a deschis iobagilor posibilitatea de a se adresa, pe cale ierarhica, pana la Curtea imperiala.

Spre sfarsitul secolului al XVIII-lea si la inceputul secolului urmator asistam, asa cum am mai spus, la stirbirea autoritatii institutiilor satesti, prin afirmarea legii asupra dreptului cutumiar. Se pastreaza totusi forme si metode traditionale ale guvernarii locale, mostenite din mosi-stramosi, legea neputand realiza preponderenta absoluta.

Cu referire la satele din jurul Alesdului aratam ca in a doua jumatate a secolului al XVIII-lea erau incluse in domeniul fiscului .

~ Conscrierea veniturilor din anul 1779 ne arata ca domeniul Alesd cuprindea 16 sate avand in frunte un provizor si era divizat in 2 spanate. Majoritatea satelor erau situate in sud-estul Alesdului pana la hotarul Bihorului cu comitatul Cluj ( Alesd, Lugasul de Jos, Lugasul de Sus, Cuiesd, Pestis, Tinaud, Grosi, Auseu, Luncsoara, Balnaca, Bratca, Damis, Lorau, Bulz, Valea Crisului si Negreni ).

La data conscrierii, in satele care apartineau de domeniul fiscului din Alesd numarul familiilor de iobagi era mai ridicat decat al familiilor de jeleri. Procesul de jelerizare se accentueaza insa si mai mult spre sfarsitul secolului. Raportul dintre iobagi si jeleri varia de la sat la sat. In Alesd, de exemplu, existau 52 familii de iobagi si 59 familii de jeleri, la Pestis, 47 familii de iobagi si 71 familii de jeleri, iar la Tinaud 38 familii de iobagi si 34 familii de jeleri.

Pamantul alodial exista doar in 6 localitati ( Alesd, Pestis, Lugasul de sus, Cuiesd, Tinaud si Luncsoara ) in suprafata totala de circa 250 iugare. Suprafata totala a pamantului iobagesc era de circa 7400 iugare, revenind in medie 10 iugare la o familie iobageasca.Chiar daca putem spune ca suprafata de pamant era indestulatoare, trebuie sa avem in vedere calitatea si productivitatea slaba a pamantului.In cazul localitatii Pestis documentul mentionat ne arata ca fiscul avea alodiu aici, insa pamantul era asa de slab incat productia nu acoperea nici samanta. In Luncsoara desi exista un alodiu de 30 iugare, de multe ori acesta nu se cultiva din cauza sterilitatii solului.Cea mai mare productie inscrisa este de 3 si ¼ metrete la una semanata in Alesd. Mai este atestata existenta viilor alodiale.Deducem ca in gradinile din vatra satului existau vii iobagesti, deoarece se percepea nona din vin. Dintre obligatiile urbariale aratam censul ( pe care il plateau toti iobagii si jelerii cu casa ) si obligatiile in munca: robote, carausie lunga si stanjenul de lemne.

Robota pentru o sesie intreaga se ridica la 52 zile de munca cu animalele sau 104 zile cu palmele pe an. Jelerii cu casa erau obligati la 18 zile pe an cu palmele la care se adauga o zi pantru taiatul lemnelor. Jelerii fara casa prestau 12 zile cu palmele pe an.

Obligatiile in natura se calculau tot dupa sesie. Nona se lua din toate produsele, in afara celor din gradina ( din grau, ovaz, porumb, vin si canepa ). Nona se mai dadea si din miei, iezi si stup.

In privinta monopolurilor feudale din zona Alesdului aratam crasmaritul, ghindaritul, atelierele mestesugaresti, macelaritul, moraritul si altele.

In 11 localitati existau carciumi domeniale , dintre care 3 unitati mai mari erau considerate hanuri ( la Alesd, Auseu si Negreni ). Vinul pe care fiscul il vindea in aceste sate provenea din viile alodiale si din nona. Tuica provenea in parte de la cazanul de tuica al fiscului din Alesd. Cazane de fiert tuica de capacitate mai mica erau in numar total de 63 in satele apartinatoare domeniului Alesd detinute de iobagi care plateau taxa pentru ele fiscului.

In cadrul domeniului existau 29 mori din care numai 2 erau domeniale ( la Alesd si Grosi), celelalte erau ale iobagilor pentru care acestia plateau o anumita taxa fiscului. La Luncsoara sunt pomenite 6 mori, la Bulz, Pestis cate 4, in Bratca, Lorau si Grosi cate doua etc. Se mai mentioneaza existenta unui joagar la Lorau, construit pe Valea Iadului.

La Alesd se tineau de trei ori pe an targuri, iar vama revenea fiscului. In Alesd mai existau o macelarie domeniala si trei pravalii ale unor comercianti greci.

Toate aceste date consemnate in Conscrierea veniturilor din 1779 ne redau o imagine clara, mai bine spus reala, a iobagiei secolului al XVIII-lea in Alesd si satele sale componente.

Reglementarile urbariale, in loc sa puna capat abuzurilor, le-au amplificat. Cu ocazia separarii alodiilor de pamanturile taranilor, in alodii au fost incluse pamanturile cele mai fertile. In seama sesiilor iobagesti au fost lasate suprafete de mai slaba calitate aflate la distante mari de vatra satelor. Mai mult, la inregistrarea sesiilor s-a inregistrat mai mult pamant decat era in realitate. Mai adaugam ca au fost micsorate pamanturile comunale, in speta pasunile.

Comasarile si segregarile de hotare au dus la concentrarea marilor rezerve feudale, la exproprierea taranilor, la ingrosarea randurilor taranilor fara pamant, a jelerilor, la accentuarea starii de saracie a oamenilor.

In ultimele doua decenii ale secolului al XVIII-lea nemultumirile cresc in intesitate. Plangerile adresate forurilor in drept, inclusiv Curtii imperiale de la Viena, se inmultesc. Situatia devine exploziva. La acestea au contribuit si "scoaterea oamenilor din hatisuri", rascoala condusa de Horea, Closca si Crisan, si foametea din anii 1786-1787, Suplexul

( Supplex Libellus Valachorum ) din 1791, prin care se cerea Curtii de la Viena pentru populatia romaneasca, ca fiind cea mai veche de pe aceste meleaguri, drepturile ce i se cuvin etc. Pentru "linistirea" populatiei autoritatile au adus si mentinut, perioada indelungata de timp, multa armata in Alesd si in localitatile de pe cursul superior al vaii Crisului Repede.

Spre sfarsitul secolului al XVIII-lea apar primele manufacturi in mai multe localitati din jurul Alesdului. In 1790 incepe sa se produca articole de sticlarie, Huta de sticla de la Sinteu . In acele timpuri Sinteul era un catun al Pestisului. In aceasta perioada au venit in zona multi slovaci, la munci forestiere, din care o buna parte s-au stabilit definitiv in Muntii Apuseni, in principal in partile Borodului, Pestisului si Lugasului de Sus, intemeind asezari noi ca Serani, Sinteu, Valea Tarnavei, Huta, Voivozi, Socet si catunul Termeze.

Un numar insemnat de slovaci s-au stabilit in hotarul Pestisului, numit pe atunci si Pestisul de Piatra soimului ( Solyomkopestes ) intre culmile Muntilor Plopisului, punand astfel bazele catunului Sinteu, care cu timpul va deveni asezare si apoi comuna. Autoritatile timpului vor "boteza" impropriu locul unde s-au stabilit slovacii in raza satului Pestisul de Piatra Soimului cu numele de Piatra Soimului ( Solyomko ). Am spus "impropriu" deoarece nu are nimic comun nici cu fosta localitate Solumkew ( Piatra Soimului ) si nici cu Cetatea Piatra Soimului, de care Sinteul se afla la peste 20 km. nord-est, intre culmile Muntilor Plopisului. Prin acordarea denumirii de Solyomko pentru catunul Nova Huta ( adica Sinteu ), localitatea matca se va numi simplu Pestis ( Pestes in limba maghiara ), renuntandu-se treptat la numirea de Solyomkopestes ( Pestisul de Piatra Soimului ). Acestei localitati ( catun ), intemeiata de slovaci, localnicii si populatia romaneasca i-au spus tot timpul Nova Huta ( Fabrica Noua ), dar si Sinteu.

E bine sa aratam aici ca populatia romaneasca din Pestis, de fapt din intreaga zona, a convietuit, tot timpul, in pace si buna intelegere cu etnicii slovaci stabiliti pe aceste meleaguri, respectandu-se reciproc.

In prima jumatate a secolului al XIX-lea continua procesul de transformare a mosiei feudale in intreprindere agricola producatoare de marfuri pentru piata, proces inceput, asa cum am vazut in a doua jumatate a secolului al XVIII-lea.

Spre mijlocul secolului al XIX-lea, mai precis in 1841, a inceput sa se produca articole de sticlarie la Padurea Neagra. Fabrica a fost amplasata pe Valea Bistrei, intre munti acoperiti de paduri seculare, deoarece existau aici din belsug apa, cuartul ( bioxid natural de siliciu ) si lemnul necesare producerii sticlei. Debitul de apa al Bistrei acoperea nevoile productiei si ale populatiei. Cuartul, care se gasea in cantitati suficiente pe Bistra, era adunat si transformat in nisip la moara cu stiampuri, iar padurile inca neexplorate pana la acea data acopereau pentru multi ani necesarul de combustibil ce se folosea la topirea masei de sticla.

Odata cu fabrica si-a inceput activitatea si scoala. La inceputurile sale limba de predare in scoala a fost limba germana. Este si aceasta dovada faptului ca primii muncitori au fost germani. Ei au "botezat" locul unde a fost amplasata fabrica cu numele de Schwartz Wald, din cauza padurilor seculare in mijlocul carora se afla. Prin traducere din germana s-a ajuns la denumirile de Padurea Neagra si Feketeerdo. Huta de sticla de la Sinteu va continua sa produca sticlarie si dupa intrarea in functiune a Fabricii de Sticla din Padurea Neagra. Concurenta ce-i va face dupa 1841 noua fabrica de la Padurea Neagra, la care se adauga epuizarea resurselor naturale din imprejurimi, mai ales de cuart si de combustibil pentru topirea masei de de sticla, vor duce la incetarea activitatii hutei spre sfarsitul secolului al XIX-lea.

In preajma lui 1848 si in asezarile care intra in componenta orasului Alesd viata populatiei prezinta aspecte variate si complexe. Pe langa taranii liberi exista masa taranilor iobagi cu pamant neindestulator, precum si jeleri urbariali si alodiali fara pamant - insetati cu totii dupa un trai mai bun.

Anul 1848 a trezit sperante de mai bine in sufletele oamenilor, atat ale alesdenilor cat si ale pestesenilor, tinaudanilor si padurenegrenilor. Ca si in celelalte localitati din zona era zeificata persoana lui Avram Iancu, dupa cum si cea a lui Kossuth Lajos in localitatile cu populatie maghiara. Este laudabil ca populatiile de diferite etnii, intre romani, maghiari si slovaci nu au existat neintelegeri care sa genereze conflicte.

Revolutia din 1848 a inlaturat principalele piedici care stateau in calea dezvoltarii economiei capitaliste. Cu toata dezvoltarea accentuata a randuielilor capitaliste, relatiile agrare se mentin preponderente in Alesd, ca de altfel pe intreaga vale a Crisului Repede. Fostii iobagi urbariali au devenit mici proprietari. Fostele Sesii, inegale deja inainte de 1848, se faramiteaza prin mostenire. Dupa promulgarea patentelor imperiale din 2 martie 1853 si 21 iunie 1854, prin felurite mijloace ( comasari, procese, inselaciune ), marii proprietari rapesc o buna parte din pamanturile taranilor. Taranii cu pamant putin nu pot face fata concurentei marii proprietati. Toate acestea au dus la formarea unei paturi de tarani fara pamant. Acestora, in noile conditii, nu le ramanea altceva de facut decat sa recurga la invoieli agricole, sa caute de lucru in intreprinderi industriale sau sa emigreze.

Documentele din acele timpuri ne arata ca intre 1860-1866 miscarile revendicative ale taranilor din Alesd si din imprejurimi au cunoscut o amploare deosebit de mare ( in 24 de comune ). O alta manifestare este aceea a taranilor nemultumiti din jurul Alesdului care au refuzat in 1860 sa se prezinte la recrutare.

Locuitorii din Alesd si imprejurimi au actionat, dupa 1848, pentru introducerea limbii romane in administratia locala . Incurajati de prevederile diplomei imparatesti din 20 octombrie 1860, mai multi intelectuali din Bihor, intre care si cunoscutii frati Alexandru si Iosif Roman, originari de pe valea Crisului Repede, din Auseu, au adresat conducerii comitatului, in decembrie 1860, o petitie prin care cereau introducerea limbii romane in administratia locala. Vicecomitele Hajdu Lajos contesta insa dreptul comunelor de a-si alege limba oficiala si impune ca limba oficiala limba maghiara si in comitatele cu populatie romaneasca. Populatia romaneasca din cele 34 comune ale cercului Alesd protesteaza si cere printr-un memorand introducerea limbii romane in administratie. Acelasi lucru il cere si populatia romaneasca din cele 14 comune ale cercului Borod printr-un memoriu.

Dupa cum stim, Curtea de la Viena nu vine in sprijinul revendicarilor indreptatite ale populatiei romanesti. Sub presiunea organelor comitatense si a evenimentelor externe recurge la tradarea intereselor nationalitatilor si incheie , in 1867, Pactul dualist cu Ungaria . Instaurarea regimului dualist a dus la intensificarea asupririi nationale a romanilor din Ungaria si Transilvania, la asimilarea lor fortata. Nu au fost respectate prevederile concesive ale legii nationalitatilor, adoptata in 1868, privind folosirea limbii materne.

Guvernantii din Budapesta au pus accent pe ideea indivizibilitatii natiunii maghiare, incurajand activitatea organelor locale in acest spirit. In relatiile cu populatia locala autoritatile si organele fiscului comiteau inselaciuni si abuzuri. Presa si scoala autoritatilor propagau nationalismul si sovinismul.

Un rol important in dezvoltarea economica a Alesdului, a localitatilor sale componente si a zonei l-a avut darea in folosinta a caii ferate Oradea-Cluj si a garii Alesd . In Alesd isi aveau sediul mai multi agenti economici din localitatile apropiate. Este vorba de Fabrica de caramida si tigla "Lederer Marton", din Astileu, Intreprinderea de exploatare a padurilor ce-si avea depozitul in Chistag, o intreprindere pentru exploatarea si comercializarea pietrei de constructii din Pestera etc. In 1892 incepe sa produca rachiu de prune fabrica lui Iakabffi Laszlo din Alesd, iar din 1883 incepe sa se afirme in viata economica a Alesdului si a localitatilor din jur Banca Valea Crisului din Alesd.

In hotarul localitatii Pestis iau fiinta unitati economice productive bazate pe exploatarea si prelucrarea lemnului. In Muntii Plopisului, in catunul Sinteu, apartinator de Pestis, pe langa Huta de sticla care isi inceteaza activitatea spre sfarsitul secolului, mai exista o intreprindere pentru exploatarea padurilor a contelui Bethlen, una din cele mai prospere din Bihor. Tot in hotarul localitatii Pestis, spre actualul Kilometru 6, exista la sfarsitul secolului XIX o infloritoare fabrica de cherestea, care folosea ca forta motrice aburul.

Padurea Neagra, care, asa cum am mai aratat, a inceput sa produca in 1841, devine tot mai cunoscuta si prospera, mai cu seama dupa legarea fabricii de Alesd si calea ferata printr-un drum pietruit. Transportul produsului finit, a articolelor de sticlarie fabricate, se facea cu carute special amenajate, de catre carutasi din Tinaud si din Pestis.

In secolul al XIX-lea s-au pus bazele invatamantului alesdean . In 1885 este atestata existenta a 4 scoli in Alesd, 3 confesionale ( romano-catolice, reformata si evreiasca ) si una comunala ( de fete ).

~ Despre scoala confesionala romano-catolica , cu limba de predare maghiara, exista informatii de la inceputul secolului trecut. Un document scris din 1812 vorbeste despre ajutorul dat scolii de numitul Miklosi, locuitor in Alesd. In 17 aprilie 1817 s-a cumparat de la cetateanul Peto Gaspar din Alesd o casa cu terenul din jur. In 1823 cladirea se dovedeste neincapatoare si se fac demersurile necesare pentru efectuarea de reparatii capitale si de extindere a spatiului de scolarizare.

~ In paralel a existat la Alesd si o scoala confesionala reformata care in 1903, impreuna cu scoala comunala de fete, se transforma in scoala mixta de stat, cu limba de predare maghiara.

~ Despre scoala evreiasca se cunosc prea putine lucruri. In 1885 existenta ei este atestata si functiona cu un singur invatator. Nu se cunoaste insa anul infiintarii si locul unde a functionat. In 1903 nu apare in documente ca unitate scolara.

~ In hotarul localitatii Pestis, in munti, la peste 20 km. nord-est de Pestis, in catunul Nova Huta ( Sinteu ), a luat fiinta, in 1831, o scoala confesionala romano-catolica cu predare in limbile maghiara si slovaca . ~ Existenta scolii confesionale ortodoxe din Pestis este atestata in 1868. In documentele vremii se arata ca in 1871 se construieste localul pentru scoala, invatator fiind Ioan Fasie in varsta de 26 ani. Salile de clasa construite in 1871, cu unele modificari si adaugiri s-au folosit pana in zilele noastre. In primii ani ai secolului XX aceasta scoala confesionala ortodoxa este transformata in scoala de stat cu limba de predare maghiara.

~ La Padurea Neagra, asa cum am mai aratat, exista inca de la mijlocul secolului trecut o scoala comunala mixta , la inceput cu predare in limba germana si apoi, in 1885, cu predare in doua limbi:maghiara si germana. In 1901, documentele ne arata ca la Padurea Neagra scoala are ca limba de predare limba maghiara.

~ Scoala de la Tinaud, atestata in 1850, a functionat ca scoala confesionala mixta, cu predare in limba romana . Un document de arhiva din 1871 ne informeaza despre existenta in Tinaud a unui edificiu scolar, in stare buna, compus dintr-o incapere pentru invatator si o sala de clasa lunga de 2,5 stanjeni, lata de 2 stanjeni si inalta de un stanjen, invatatorul fiind Florian Campean, in varsta de 29 de ani, preparand absolut.

Se cunoaste ca, in 1875, guvernul a adoptat un program special pentru Bihor, de a organiza scoli comunale si de stat, in limba maghiara in localitatile cu populatie romaneasca. Asa s-a ajuns ca scolile romanesti sa fie transformate in scoli cu limba de predare maghiara, cea din Tinaud in 1897 si cea din Pestis in primii ani ai secolului XX. Cam aceeasi soarta au avut-o si si scoala confesionala romano-catolica din catunul Sinteu si scoala comunala mixta germana din Padurea Neagra care si ele devin scoli de stat cu predare in limba maghiara, la inceputul secolului XX.

| Stiri | Programul cu publicul | Contact |
RizVN Login